Mystery of the black-stamped Vellum: The History (Part one)

As you might already guess, this post is in English. Why in English?

My posts have become more and more specific and less commercial in nature as my interest for historical bookbinding styles grows. They become less important to my general client list and steer towards true old book collectors and connoisseurs. As these are mostly outside of my country (Romania), and as collectors in Romania already have a working knowledge of at least two or three languages, including English, the decision is pretty obvious.  

Now what on Earth is this, you ask? It`s a small series of three articles: The History, The Technique and the Replica. 

It deals with a very special and forgotten type of binding, featuring vellum stamped with black decorations, the details of which all seem to be indifferent to. This article deals with a few examples and some guesses. The Technique will follow my attempts to reproduce the way these bindings were produced, while the third article will follow closely with my attempt to reproduce such a volume following the conclusion of the technique. 

I first met this type of binding while rummaging through the wonderful Folger Library Collection. I found two bindings executed in this fashion and that propelled my interest. 

The image presented above , and its back, are featured Here. 

The entry on this says it`s a German vellum case binding, ca. 1581. A vellum case binding over pasteboards with blind and black pigment decoration.

For what it`s worth, I highly doubt the dating of this binding. I might be wrong on all three points but 1.Most examples come from the  17th and 18th centuries 2. Case binding on pasteboards also scream out 17th century 3. The central stamp is a derivation of the Fanfare style. 

The first one I found, which will most likely be the model for the replica, is This one:

It`s dated more realistically: Early 17th century Dutch stiff board vellum binding. The vellum covers are blind tooled with carbon blackened tools. There is a double line fillet border with corner fleurons and a center oval strapwork stamp in the center. The spine is divided into four panels by double lines, the panels have an elongated fleuron stamp in the center.

The record tells us that the technique used is calf vellum on stiff board, blind tooled with carbon blackened tools, and this was my original guess as well. 

This type of binding is certainly not a cheap, trade binding, and certainly not the top of the quality the Dutch and German binders produced:

-vellum was much cheaper than leather

-stiff board or layered paste board was certainly cheaper than wooden boards)

-blind-tooling or this type of tooling was much cheaper than gold tooling (and we do have numerous and similar examples of gilded vellum bindings from the same period)

So this was a cheaper alternative for pretty-looking yet durable bindings. The only problem I had with carbon tooling was the lack of information on the technique used. 

My reconstruction is as follows:

1. The vellum is mounted onto the covers, vellum strips fastened (laced) through the boards and stuck on the inside.

2. The vellum stuck to the spine and the vellum strips used for sewing worked. 

3. The vellum dampened with a medium (of which glaire or vellum shavings glue would be my main suspects)

4. The tools blackened well on a candle flame or oil wick flame, simultaneously heated gently.

5. Imprint made.

This would explain the slight depth to the tooling and the crisp black impressions that we rarely have with gilding on vellum. 

Was this the proper method? We know making carbon prints of the tools on paper was a technique used either for copying tools or for planning out elaborate designs to be blind tooled and then gilded. Might the crisp black result have encouraged creative binders to apply this to vellum?

The medium used must have been a hydrosoluble animal matter similar to those used in gilding, and my study will concentrate upon a few mediums. But the easily-soluble glues and carbon might not yield a stable print and these books were quite used, not simply stored as relics. Might there be some sort of fixative that kept the carbon on? This question lead me to think that the culprit might be another: a material meant to be noble enough to adorn vellum with, cheaper than gold leaf, precise enough to hold this sort of detail, that is not so easily erased as carbon prints, yet becomes blacked with age: silver. 

Jurnalul Aldin

Am decis să-mi fac o agendă personală și a ieșit, din fericire, un nou tip de jurnal, la al cărui design țin destul de mult.

L-am numit Aldin deoarece toate modelele folosite pentru decorarea lui își au originea în stilul renascentist italian popularizat de cărțile editate de celebrul tipograf Aldus Manutius. 

Cotorul este segmentat în cinci câmpuri decorate cu câte un fleuron în plin de patru nervuri aparente liniate în dublu.

Cele două coperte sunt ornate identic, în timbru sec la fel ca și cotorul, cu un chenar liniat în dublu și ornamente florale în colțuri, cu un ornament decorativ central. 

 Paginile, în număr de 300, sunt din hârtie velină de 90g de culoare ivoire (ușor gălbuie). 

Decorațiunile folosite sunt DC8, DC9 și DC10. 

Prețuri: 

Deoarece modelele de bază pot suferi modificări, am hotărât să concep o standardizare a prețurilor în funcție de dimensiune, material și finisare. 

Tip A: 21x15, piele ecologică, ornamente în sec: 170 RON

Tip B: 23x16, piele ecologică, ornamente în sec: 180 RON

Tip C: 21x15, piele ecologică, ornamente în auriu: 210 RON

Tip D: 23x16, piele ecologică, ornamente în auriu: 220 RON

Tip E: 21x15, piele naturală, ornamente în sec: 340 RON

Tip F: 23x16, piele naturală, ornamente în sec: 360 RON

Tip G: 21x15, piele naturală, ornamente în auriu: 420 RON

Tip H: 23x16, piele naturală, ornamente în auriu: 440 RON

Exemplul ilustrat este Tip B

Ce este Glerul?

Cu toate că nu există termenul de gler încetățenit în limba română, văd introducerea lui ca singura soluție viabilă pentru adresarea acestei substanțe specifice. Precum mulți termeni tehnici veniți în pricipal pe filieră germană (ainpap, ainșlag, șriftcas), pronunția fonetică dictează grafia nu din lipsă de cultură lingvistică, ci din pură conveniență. 

A-l denumi Glair și a-l pronunța Gler, inclusiv a-l articula în mod constant ”Glair-ul”, făcând în mod repetat note cu privire la pronunție, l-ar face greoi. Fiind derivat din albuș, însă nu identic cu acesta, nu poate fi numit în continuare albuș, iar termenul de albumen este în egală măsură nepotrivit. Nu o dată ucenicii au încercat să folosească albuș crud în loc de gler sau pergament pentru gătit acolo unde se cerea pergament autentic (vellum), astfel că orice simplificare a termenilor este de nedorit.

Prima mea întâlnire cu albușul preparat astfel a fost în discuțiile cu Vicențiu Pavelea, care mi-a detaliat rețeta folosită de el și de meșterii de la Casa Scânteii pentru aurirea tranșelor (goldșnit). Din respect pentru domnia sa, bineînțeles, nu voi da aici rețeta discutată, însă discreția promisa nu se aplică și cunoștințelor publicate în manualele și tratatele de specialitate. 

Mai apoi, am început să o găsesc din ce în ce mai des în studiile mele despre poleirea tradițională, cu foiță de aur. Tratarea pielii cu gler și foiță de aur este realmente un procedeu de mare finețe, care constituie pragul de sus al artelor bibliopegice, un procedeu necesar al legătoriei de artă, care a fost înlocuit treptat, din conveniență și din cauza cererii mari, de către aurirea cu folio.

Mai jos vom lua câteva din rețetele cele mai uzitate, aflate în manualele clasice de legătorie din occident, apoi vom vedea ce elemente comune se regăsesc și ce avantaje și lipsuri are fiecare metodă.

Rețeta lui Zaehnsdorf:

„Glerul poate fi achiziționat gata preparat, sau poate fi făcut din albușul oului, care trebuie bătut cu mare grijă cu un tel până devine spumă. La spargerea oului trebuie multă atenție pentru a nu lăsa vreun pic de gălbenuș prin albuș. Puțin oțet ar trebui amestecat în albuș înainte de batere, iar un strop de amoniac, sau un grăunte sau două de sare de masă obișnuită, sau o bucățică de camfor îl vor împiedica să devină stricat, așa cum tinde să fie de regulă. Anumiți lucrători preferă sa aibă mereu păstrat niște gler bun și vechi, precum îl numesc ei, pretinzând că produce rezultate mai bune, însă aceasta este o noțiune eronată, mai degrabă producătoare de supărări și disconfort lucrătorilor. Sfătuiesc finisorul să bată glerul din ou proaspăt precum are trebuință de el. Bine bătut fiind, lăsați-l să stea câteva ore și apoi turnați lichidul clar într-o sticlă spre a fi mai apoi folosit. Mi-a fost trimis și albumen uscat, însă lucratul cu el nu mi-a dat aceeași mulțumire precum cel preparat de proaspăt; poate că își face bine treaba în mâinile altora, însă mie, folosindu-l, aurul îmi pare a fi ars în piele. ”

Rețeta lui Cockerell

„Glerul finisorului poate fi făcut din albușurile ouălor bine bătute, diluate cam cu jumătate pe atât de mult oțet și lăsat să se limpezească. Unii finisori preferă să folosească gler vechi, care miroase urât, însă dacă este vechi de o zi și a fost bine bătut, glerul proaspăt va fi foarte bun.” 

Acesta mai oferă o variantă, destinată goldșnitului:

„Există mai multe preparate folosite în poleirea tranșelor. O parte de albuș de ou bătut cu patru părți de apă lăsat la limpezit timp de o zi și strecurat va fi considerat ca fiind foarte potrivit.”

Rețeta lui Crane

„Glerul este făcut din albușurile ouălor bine bătute, după cum urmează: Spargeți un număr de ouă, după cantitatea de gler de care aveți trebuință și puneți albușurile într-un vas, fără vreun strop măcar de gălbenuș. Apoi puneți înăuntru ”diavolul” (bătătorul, n.tr.) și luând mânerul acestuia între palmele ambelor mâini, făceți-l să se învârtă rapid. Acesta va bate rapid albușurile într-o spumă, care va umple cana, ceașca sau orice alt vas în care se vor fi aflat. Dacă va fi lăsat deoparte pentru o vreme, albușul se va separa de spumă și va trebui turnat într-un alt vas. Acesta este glerul și este diferit de albușul obișnuit de ou în aceea că acesta din urmă este legat și ațos, astfel încât nu va sta uniform pe nicio suprafață iar glerul este limpede ca apa și poate fi întins întins uniform pe orice suprafață. Astfel, bătutul glerului temeinic cu diavolul este indispensabil succesului finisorului. 

Rețetele lui Hasluck

”Glerul este făcut spărgând albușul unui ou proaspăt într-o ceașcă, lăsând deoparte cu grijă gălbenușul, adăugând apă până când ceașca este pe jumătate plină, bătând totul temeinic și adăugând un vârf de sare drept conservant. Acestea, după ce vor fi lăsate să stea câteva ore, se strecoară cu grijă printr-o bucată veche de țesătură și se pune într-o sticluță spre folosire. Nici măcar un strop de gălbenuș nu trebuie amestecat cu albușul. O metodă obișnuită de obținere a glerului este prin rotirea diavolului printr-o mișcare rapidă între palmele mâinilor, penele fiind în albumen. Când tot albumenul a fost bătut spumă se lasă la limpezit iar rezultatul este glerul. Albușul de ou original este ațos și gelatinos, dar spumuirea îl face subțire și fluid ca apa. O altă metodă este să se pună albușurile a două sau trei ouă într-o ceașcă, se adaugă o cantitate mică de oțet și un vârf de sare, bătând bine totul. După un minut sau două se ia spuma de deasupra și se pune preparatul într-o sticluță. Glerul, odată gata, se aplică pe toată învelitoarea cărții cu un mic burete. Când primul strat este complet uscat, se mai dă încă unul.”

Am preparat mai toate tipurile de gler și am găsit că cele mai bune rezultate se obțin cu metoda lui Cockerell, cu un mic adaos personal. 

L-am strecurat printr-o strecurătoare obișnuită de ceai, metalică, însă cele mai bune rezultate se obțin cu muselină sau tiul. Strecurarea prin hârtie de filtru a aproape imposibilă, deoarece glerul saturează hârtia și nu curge, cu rămâne în ea din pricina densității mari. 

Dacă este scos cu o pipetă mai largă sau decantat cu atenție, glerul poate fi clar ca apa, cu o tentă gălbuie. Dacă îl extragem rapid sau violent și îl amestecăm, se tulbură, însă nu am descoperit diferențe semnificative între glerul clar și cel tulbure.

Lăsat să se decanteze timp de câteva ore sau peste noapte, devine mai clar. Iar în timp, ajunge să se clarifice și mai mult, în special dacă nu conține sare, oțet sau alte lucruri, doar albumen și apă.  Contrar așteptărilor, dacă filtrarea se face prin tragere prin vată cu seringa (știți voi... ca drogații...) atunci devine tulbure. E de fapt o reacție de batere sau miscibilitate, nu de separare a impurităților în suspensie. 

Lăsat la frigider ține destul de mult, însă am preparat mostre de probă și le-am păstrat la temperatura camerei.

Glerul păstrat astfel, de culoare ușor gălbuie la început, devine galben, apoi din ce în ce mai închis pe măsură ce se învechește, până ajunge brun-verzui destul de închis, însă nu fermentează, nu face spumă și nu eliberează gaze. Odată deschis recipientul însă, mirosul este extrem de puternic, fetid și de nesuportat pentru un stomac mai slab. Desigur că odată preparat, este relativ inodor, doar mirosind puțin a oțet dacă a fost inclus în rețetă, însă odată stricat prinde mirosul, iar fiecare culoare, din ce în ce mai închisă, este asociată unui miros și mai puternic. 

Nu am încercat glerul vechi la aurit din comoditate, cel proaspăt dând rezultate excelente fără a întoarce stomacul pe dos, însă sunt sigur că are meritele sale în anumite cazuri pe care doar practica le poate dovedi. 

Cartea roasă de șoareci

Când stăpânul nu-i acasă, șoarecii se înfruptă cu nesimțire din cărți. Sunt sigur că era altfel zicala, dar eu vorbesc de cartea de față. Volumul de față a fost restaurat ceva mai demult, anul acesta, însă am încercat să aflu titlul și autorul lucrării, de moment ce nu le-am notat la vremea respectivă, fără succes însă. 

Cartea făcea parte dintr-un lot destul de mare de cărți încredințate de către client laolaltă spre a fi reparate pe cât posibil și legate în piele. Cum restaurarea cerută era maidegrabă menită să întregească volumul și să fie gata în două săptămâni, metodele folosite nu au avut rigoarea și precizia metodelor de restaurare muzeală, însă s-au încadrat întru totul specificului arhival. 

Un colț al cărții, cel spinal-inferior (spre cotor, la vale :D ) era nu numai mâncat de șoareci, ci și viermi-de carte. 

Cum un astfel de gol nu se umple cu ipsos, ci cu reparații atente, am desfăcut filele atent, am întregit paginile rupte și am completat cu o hârtie din fibră de orez golurile. 

Dacă hârtia ar fi fost mult mai groasă, cartea s-ar fi închis strâmb. Dacă hârtia ar fi fost mai subțire, marginile ar fi avut goluri diafane în loc de un mare gol în toată regula. 

Am ales o hârtie cu o treime mai subțire decât foaia originală. Fiecare dintre cele 150 de foi roase a avut câte trei petece de hârtie lipite: unul fix cât golul iar celelalte două puțin mai mari decât golul, de o parte și de alta a găurii. Fiecare gaură având dimensiunea și forma ei, deducem că am croit vreo 450 de bucățele de hârtie arhivală, le-am potrivit pe masa de restaurare, le-am presat, le-am îndreptat, le-am lăsat la uscat, le-am presat din nou pentru a uniformiza grosimea și abia apoi am putut începe munca legătorului obișnuit. 

Din păcate nu a fost timp și pentru tratarea cromatică a completărilor (asortarea culorii cu restul hârtiei) însă odată cusut volumul am refinisat tranșele și le-am refăcut șnitul roșu, cu o patinare atentă pe bază de ceară, pentru a pierde diferența cromatică și a obține un rezultat plăcut. 

Rezultatul final?

Interviu pe HyperLiteratura!

Deși cronologic predatează emisiunea-interviu de la radio, interviul de pe Hypera iese abia acum din multiple pricini. 

Scriitorul Andrei Ruse, care mi-e drag și cu care am împărțit câteva beri, cărți și râsete, mi-a propus să facem un interviu. După ce toate lucrurile s-au scris, trimis și pozat, a ieșit materialul acesta frumos. 

Țin să-i mulțumesc lui Andrei pentru inițiativă, Alexandrei-Georgiana Andrei pentru întrebările bine plasate și vizită, Gildei Comârzan pentru fotografiile minunate care ilustrează interviul (și pentru pila pusă la radio;) ) și Ioanei Vighi pentru editarea plină de răbdare și atenție. 

Teaser:

Povestește-ne despre cele mai dificile proiecte de restaurare pe care le-ai avut până acum. Ce, cum ai făcut? 

”Cea mai dificilă restaurare a fost prima, o psaltire de secol XVIII de la Râmnic. Nu mai făcusem nimic similar până atunci, însă clientul meu, un doctor deosebit de afabil și erudit din Buzău, a avut destulă încredere în mine încât să mă lase să-mi exersez mâna. Îmi mai dăduse câteva cărți de epocă înainte și i-au plăcut rezultatele, așa că și-a luat inima în dinți și mi-a încredințat-o. 

Am clienți pentru care micile imperfecțiuni dau o nuanță de autenticitate cărții și astfel sunt siguri că nu a fost produsă de o mașină, în serie. 

Pe parcursul acelui an și jumătate în care am cercetat procedeele, am citit mult și m-am documentat de zece ori înainte de a face ceva practic, nerăbdarea lui s-a transformat în anticipare calmă și prietenie, acum îmi este tovarăș de cafea ori de câte ori are drum prin București, discutăm câte în Lună și-n file și, culmea, Psaltirea încă nu este sută la sută gata, așteptând o copertă care este ceva mai greu de făcut, însă restaurarea în sine este completă și mai ales memorată pas cu pas.” 

Dar proiectul tău de suflet care e? Sau care a fost? Și de ce? 

”Proiectul meu de suflet nu e o carte rară și nici scumpă. E o carte care făcea cam zece lei, a cărei legătură făcea cam cincizeci, însă pe care am ales să nu iau niciun ban. Am domiciliul în același bloc cu atelierul. Într-o zi, luam prânzul acasă și aud câteva bătăi firave la ușă. Deschid și mă întâmpină..,” restul AICI

Ce este un Supralibros?

Întrucât am folosit acest termen în postarea cu matrițele de magneziu, sunt nevoit să dau aici lămuriri asupra termenului deoarece realizez că multora le poate fi necunoscut.

Supralibros este modelul decorativ de natură heraldică aplicat în auriu sau în sec unei cărți pe copertă pentru a arăta proveniența acestuia sau apartenența în biblioteca unui anumit institut, grup sau individ.

Aplicat pe coperta din față, acesta este frontal, iar pe cea din spate, dorsal. Legătura căreia se aplică un supralibros poartă numele de legătură armorială (eng. armorial binding).

Supralibrosul este foarte asemănător ex-librisului, însă mult mai avansat și mai costisitor. Costul crescut arată importanța comanditarului și nu de puține ori, rangul său.

O astfel de emblemă nu era pur și simplu o gravură tipărită pe hârtie și lipită pe forzațul fix, ci era o lucrare de artă în sine.

Multe embleme erau alcătuite cu mare grijă de meșterii legători din elemente separate (linii drepte și curbe de diferite grosimi și anverguri), puncte, stele, simboluri, litere, arme și coroane, în special pentru patronii deosebit de bogați, nobilimea avută și regalitate.

1.Ștampilă cu element heraldic, coroană de viconte, sec 18. 

Cu timpul s-a optat pentru executarea unor matrițe cu modelul fiecărei steme. Acestea erau în vechime din alamă sau cupru, iar în timpurile moderne din aliaje de zinc și magneziu.

De obicei, lucrările mai valoroase aveau supralibros în foiță de aur iar cele mai accesibile aveau acest dispozitiv imprimat în timbru sec, însă nu este o regulă strictă, aplicațiile variind extrem de mult chiar și în inventarul unui singur colecționar.

2. Emblema Colegiului de Navarra pe coperta unei cărți din 1591:

monograma încoronată a literelor simetrizate CRN (Collegium Regium Navarricum)

3. Legătură armorială papală cu emblema papei Clement al XIII lea

4. Emblema lui James Butler, prim duce de Ormonde (1610-1688)

5. Emblema lui Nicolae Mavrocordat, aplicată pe copertele legăturilor în piele a două volume dintre 1725 – 1727 ale lucrării Viața prea ilustrei familii a lui Nicolae Mavrocordat

În zilele noastre, supralibrosul este rar folosit ca în trecut, de către colecționari bogați, însă pot fi considerate supralibros emblemele heraldice regale, însemnele instituțiilor laice (baroul, judecătorii, ministere, etc) sau religioase (patriarhii, arhiepiscopii, mitropolii) dar și instituții de învățământ sau asociații de diversă natură, precum lojile masonice sau cluburile speciale.

De menționat este noțiunea de Cifru Regal sau Cifra Regală, o monogramă specială folosită de regi, care apare pe documente și implicit, pe cărțile din colecția personală a regelui. Este de obicei încoronată.  Din cei patru regi ai României, eu sunt onorat să dețin două matrițe originale, a lui Carol I și a lui Mihai I, ale căror imprimări le voi prezenta mai jos. 

Stema Regatului României

(Magneziu contemporan, Colecția Arta Cărții)

Stema Mănăstrii Comana

(Magneziu contemporan, Colecția Arta Cărții)

Stema Kuwaitului

(Magneziu contemporan, Colecția Arta Cărții)

Stema Bisericii Ortodoxe Ruse

(Magneziu contemporan, Colecția Arta Cărții)

Cifrul Regelui Carol I

(Alamă originală, Colecția Arta Cărții)

Cifrul Regelui Mihai I

(Alamă originală, Colecția Arta Cărții)

Surse imagini:

1. http://www.ebay.fr/usr/vakano?_trksid=p2047675.l2559 

2. https://blogs.princeton.edu/notabilia/2013/08/02/supralibros-of-the-college-of-navarre/

3. http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2015/music-continental-books-manuscripts-l15406/lot.72.html

4. https://armorial.library.utoronto.ca/

5.  https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/heraldica/page/10/

6-11. Colecția personală, Legătoria Arta Cărții, toate drepturile rezervate. Se interzice reutilizarea fără accept.  

Literele legătorului

În legătorie, a scrie o carte înseamnă ceva cu totul diferit decât munca scriitorului. Scrierea înseamnă aplicarea literelor pe cotor sau copertă, fie în timbru sec, fie în folio sau în foiță de aur, iar cel care se ocupă de acest proces, ca de orice decorațiune de acest fel, este poleitorul (în engleză, finisher)

Vom trece în revistă metodele în ordine cronologică, de la cele mai vechi, tradiționale, la cele mai moderne. 

Există patru metode mari: literele de mână, literele de casă, literele de presă și matrițele.

1.Literele de mână

În engleză, handle letters (litere cu mâner), sunt unelte de sine stătătoare care au în loc de fleuron, forma literei.

Acestea erau folosite în legătoria clasică și încă sunt folosite de cei care iubesc tehnicile tradiționale pentru a pune titulrile, cu multă răbdare, pricepere și măiestrie. 

Spațiul de pe copertă sau cel mai des, de pe cotor, era împărțit pe rânduri cu ajutorul unei ațe, cât să marcheze ușor pielea, apoi se imprima litera fierbinte în timbru sec. Urma în adâncime era pictată ușor cu o soluție de albumen (albuș), lăsat să se usuce, apoi se aplica prin suflare foița de aur, netezindu-se bine și presând din nou fiecare literă pe aur. Astfel, pentru un titlu cum ar fi EMINESCU OPERE COMPLETE s-ar fi folosit 12 unelte, aplicate de 21 de ori în piele în sec și de 21 de ori peste aur, cu cea mai mare precizie.  

Literele acestea au fost create de bunul nostru prieten și partener, Kevin Noakes, de la BookBinDesigns. 

2. Literele de casă

Literele de casă au o formă paralelipipedică, lungă, la capătul căreia există forma literei. Acestea sunt cele mai des întâlnite în atelierele de legătorie și sunt de două feluri: de alamă și de plumb. 

Litere de alamă

Literele de alamă sunt de preferat deoarece sunt mult mai rezistente, mai dure și mai precise, însă mai scumpe, în timp ce literele de plumb sau de aliaj tipografic plumb-stibiu sunt mai moi, mai perisabile și își pierd din calități odată cu folosirea, însă sunt mult mai ieftine.

Litere de plumb (aliaj tipografic)

 De obicei cele realizate la noi sunt din plumb, cu un conținut scăzut de stibiu, și sunt mai moi și oxidate în timp, iar cele străine au mai mult stibiu, sunt mai casante însă mai rezistente și nu oxidează prea ușor. 

Litera de casă are următoarele părți componente:

Notă: această diagramă este adaptată din mai multe surse străine, nu am avut la dispoziție material tipografic în limba română. Cine cunoaște mai bine determinologia mă poate corecta.

a. Piciorul. Este baza literei, pe care stă vertical litera pentru a se observa caracterul. Atunci când este tăiat de un șanț orizontal, se obțin două picioare, de o parte și de cealaltă.

b. Corpul. Este partea masivă a literei. Este determinat de Înălțime, Lățime și Lungime.

c.Burta. Este partea anterioară a corpului, care conține canalul.

d. Spatele. Este partea posterioară a corpului, fără elemente distinctive.

e. Canalul. Este un șanț special marcat în partea de jos a burții ce indică, prin plasare și grosime, apartenența unei litere la un anumit set, putând fi culese mai ușor.

f. Blatul. Sau Baza, este partea plană, din partea superioară a corpului, de pe care se formează barba.

g. Barba. Sau Gâtul, este partea de material care se ridică de pe blat pentru a forma Fața, având rolul de a separa caracterul în spațiu imprimabil și spațiu neimprimabil.

h. Fața. Este partea plană de forma caracterului tipografic, care e singurul component ce ia contact cu suprafața de imprimat.

h. Umărul. Partea blatului de sub literă.

Dimensiunile literei sunt:

Înălțimea: măsurată de la picior la față

Lățimea de set: măsurată orizontal pe burtă sau spate

Mărime: măsurată de la burtă la spate, redată în Puncte.

Caracterele sunt de obicei redate, ca dimensiune, în puncte, existând culegeri de literă, numite probare, cu fiecare tip de literă (font/față) scrisă în anumite dimensiuni. Un probar de literă incomplet avem Aici. 

Literele se culeg într-o ustensilă numită vingalac și se fixează într-o Casetă de Poleit, în limba germană, Schriftkasten, de unde termenul actual de Șriftcast. apoi se pun la încălzit și se presează pe materialul de imprimat, în cazul timbrului sec, sau pe folio sau aur în cazul poleirii. 

3.Literele de presă

Literele de presă sunt similare celor de casă în constituție, cu diferența că au o înălțime mult mai redusă. Forma rectangulară și plată a bucăților de alamă le-a câștigat simpatica poreclă printre tipografii români de ”caramele”.

Litere de presă nesortate

Acestea sunt mult mai rezistente decât cele de plumb și sunt în genere confecționate doar din alamă sau bronz. 

Litere sortate

Cele vechi, precum cele din fotografiile prezente, din colecția proprie, fabricate în Magdeburg, erau turnate în matrițe speciale la temperaturi înalte. În zilele noastre atât literele de presă cât și cele de casă sunt gravate individual. 

Literele de presă se culeg și se așează în zaț (forma specifică rectangulara) sau cel mai des, se lipesc pe un carton sau o placă metalică. În cazul tirajelor mari, zațul se fixa în presa de poleit și se trăgeau exemplare multiple la aceeași temperatură și presiune. O metodă mai simplă, destinată unui volum sau două, este încălzirea acesteia pe o plită și așezarea scoarței cu folio și cu zaț cu tot în presă.  

 

4. Matrițele

Matrițele sunt forme metalice fixe ale unui nume sau unui titlu care pot f folosite ori de câte ori este nevoie, chiar și o singură dată.

Matrițele sunt de două feluri: de alamă și din aliaj.

Matriță de alamă: Carol Mill

Matrițele de alamă sunt de obicei cele vechi, turnate, în ziua de azi preferându-se alama strict pentru modele decorative. Sunt deosebit de robuste, rezistente și bine făcute pot fi adevărate opere de artă.

Matriță de aliaj magneziu: Viețile Sfi(n)ților din luna lui Iannuarie

Matrițele din aliaj sunt fie din zinc, fie din magneziu, însă din pricina largului uz al zincului s-a încetățenit denumire de ”zinc” pentru matriță, indiferent de material. Acestea snt mult ma ieftin de realizat decât cele din alamă, fiind obținute prin corodare chimică. Nu există dimensiuni în puncte pentru matrițe, fiind făcute conform nevoilor clientului. Se folosesc exact ca literele de presă. 

Surse imagini:

www.bookbindesigns.co.uk
Colecție personală