Ce este Glerul?

Cu toate că nu există termenul de gler încetățenit în limba română, văd introducerea lui ca singura soluție viabilă pentru adresarea acestei substanțe specifice. Precum mulți termeni tehnici veniți în pricipal pe filieră germană (ainpap, ainșlag, șriftcas), pronunția fonetică dictează grafia nu din lipsă de cultură lingvistică, ci din pură conveniență. 

A-l denumi Glair și a-l pronunța Gler, inclusiv a-l articula în mod constant ”Glair-ul”, făcând în mod repetat note cu privire la pronunție, l-ar face greoi. Fiind derivat din albuș, însă nu identic cu acesta, nu poate fi numit în continuare albuș, iar termenul de albumen este în egală măsură nepotrivit. Nu o dată ucenicii au încercat să folosească albuș crud în loc de gler sau pergament pentru gătit acolo unde se cerea pergament autentic (vellum), astfel că orice simplificare a termenilor este de nedorit.

Prima mea întâlnire cu albușul preparat astfel a fost în discuțiile cu Vicențiu Pavelea, care mi-a detaliat rețeta folosită de el și de meșterii de la Casa Scânteii pentru aurirea tranșelor (goldșnit). Din respect pentru domnia sa, bineînțeles, nu voi da aici rețeta discutată, însă discreția promisa nu se aplică și cunoștințelor publicate în manualele și tratatele de specialitate. 

Mai apoi, am început să o găsesc din ce în ce mai des în studiile mele despre poleirea tradițională, cu foiță de aur. Tratarea pielii cu gler și foiță de aur este realmente un procedeu de mare finețe, care constituie pragul de sus al artelor bibliopegice, un procedeu necesar al legătoriei de artă, care a fost înlocuit treptat, din conveniență și din cauza cererii mari, de către aurirea cu folio.

Mai jos vom lua câteva din rețetele cele mai uzitate, aflate în manualele clasice de legătorie din occident, apoi vom vedea ce elemente comune se regăsesc și ce avantaje și lipsuri are fiecare metodă.

Rețeta lui Zaehnsdorf:

„Glerul poate fi achiziționat gata preparat, sau poate fi făcut din albușul oului, care trebuie bătut cu mare grijă cu un tel până devine spumă. La spargerea oului trebuie multă atenție pentru a nu lăsa vreun pic de gălbenuș prin albuș. Puțin oțet ar trebui amestecat în albuș înainte de batere, iar un strop de amoniac, sau un grăunte sau două de sare de masă obișnuită, sau o bucățică de camfor îl vor împiedica să devină stricat, așa cum tinde să fie de regulă. Anumiți lucrători preferă sa aibă mereu păstrat niște gler bun și vechi, precum îl numesc ei, pretinzând că produce rezultate mai bune, însă aceasta este o noțiune eronată, mai degrabă producătoare de supărări și disconfort lucrătorilor. Sfătuiesc finisorul să bată glerul din ou proaspăt precum are trebuință de el. Bine bătut fiind, lăsați-l să stea câteva ore și apoi turnați lichidul clar într-o sticlă spre a fi mai apoi folosit. Mi-a fost trimis și albumen uscat, însă lucratul cu el nu mi-a dat aceeași mulțumire precum cel preparat de proaspăt; poate că își face bine treaba în mâinile altora, însă mie, folosindu-l, aurul îmi pare a fi ars în piele. ”

Rețeta lui Cockerell

„Glerul finisorului poate fi făcut din albușurile ouălor bine bătute, diluate cam cu jumătate pe atât de mult oțet și lăsat să se limpezească. Unii finisori preferă să folosească gler vechi, care miroase urât, însă dacă este vechi de o zi și a fost bine bătut, glerul proaspăt va fi foarte bun.” 

Acesta mai oferă o variantă, destinată goldșnitului:

„Există mai multe preparate folosite în poleirea tranșelor. O parte de albuș de ou bătut cu patru părți de apă lăsat la limpezit timp de o zi și strecurat va fi considerat ca fiind foarte potrivit.”

Rețeta lui Crane

„Glerul este făcut din albușurile ouălor bine bătute, după cum urmează: Spargeți un număr de ouă, după cantitatea de gler de care aveți trebuință și puneți albușurile într-un vas, fără vreun strop măcar de gălbenuș. Apoi puneți înăuntru ”diavolul” (bătătorul, n.tr.) și luând mânerul acestuia între palmele ambelor mâini, făceți-l să se învârtă rapid. Acesta va bate rapid albușurile într-o spumă, care va umple cana, ceașca sau orice alt vas în care se vor fi aflat. Dacă va fi lăsat deoparte pentru o vreme, albușul se va separa de spumă și va trebui turnat într-un alt vas. Acesta este glerul și este diferit de albușul obișnuit de ou în aceea că acesta din urmă este legat și ațos, astfel încât nu va sta uniform pe nicio suprafață iar glerul este limpede ca apa și poate fi întins întins uniform pe orice suprafață. Astfel, bătutul glerului temeinic cu diavolul este indispensabil succesului finisorului. 

Rețetele lui Hasluck

”Glerul este făcut spărgând albușul unui ou proaspăt într-o ceașcă, lăsând deoparte cu grijă gălbenușul, adăugând apă până când ceașca este pe jumătate plină, bătând totul temeinic și adăugând un vârf de sare drept conservant. Acestea, după ce vor fi lăsate să stea câteva ore, se strecoară cu grijă printr-o bucată veche de țesătură și se pune într-o sticluță spre folosire. Nici măcar un strop de gălbenuș nu trebuie amestecat cu albușul. O metodă obișnuită de obținere a glerului este prin rotirea diavolului printr-o mișcare rapidă între palmele mâinilor, penele fiind în albumen. Când tot albumenul a fost bătut spumă se lasă la limpezit iar rezultatul este glerul. Albușul de ou original este ațos și gelatinos, dar spumuirea îl face subțire și fluid ca apa. O altă metodă este să se pună albușurile a două sau trei ouă într-o ceașcă, se adaugă o cantitate mică de oțet și un vârf de sare, bătând bine totul. După un minut sau două se ia spuma de deasupra și se pune preparatul într-o sticluță. Glerul, odată gata, se aplică pe toată învelitoarea cărții cu un mic burete. Când primul strat este complet uscat, se mai dă încă unul.”

Am preparat mai toate tipurile de gler și am găsit că cele mai bune rezultate se obțin cu metoda lui Cockerell, cu un mic adaos personal. 

L-am strecurat printr-o strecurătoare obișnuită de ceai, metalică, însă cele mai bune rezultate se obțin cu muselină sau tiul. Strecurarea prin hârtie de filtru a aproape imposibilă, deoarece glerul saturează hârtia și nu curge, cu rămâne în ea din pricina densității mari. 

Dacă este scos cu o pipetă mai largă sau decantat cu atenție, glerul poate fi clar ca apa, cu o tentă gălbuie. Dacă îl extragem rapid sau violent și îl amestecăm, se tulbură, însă nu am descoperit diferențe semnificative între glerul clar și cel tulbure.

Lăsat să se decanteze timp de câteva ore sau peste noapte, devine mai clar. Iar în timp, ajunge să se clarifice și mai mult, în special dacă nu conține sare, oțet sau alte lucruri, doar albumen și apă.  Contrar așteptărilor, dacă filtrarea se face prin tragere prin vată cu seringa (știți voi... ca drogații...) atunci devine tulbure. E de fapt o reacție de batere sau miscibilitate, nu de separare a impurităților în suspensie. 

Lăsat la frigider ține destul de mult, însă am preparat mostre de probă și le-am păstrat la temperatura camerei.

Glerul păstrat astfel, de culoare ușor gălbuie la început, devine galben, apoi din ce în ce mai închis pe măsură ce se învechește, până ajunge brun-verzui destul de închis, însă nu fermentează, nu face spumă și nu eliberează gaze. Odată deschis recipientul însă, mirosul este extrem de puternic, fetid și de nesuportat pentru un stomac mai slab. Desigur că odată preparat, este relativ inodor, doar mirosind puțin a oțet dacă a fost inclus în rețetă, însă odată stricat prinde mirosul, iar fiecare culoare, din ce în ce mai închisă, este asociată unui miros și mai puternic. 

Nu am încercat glerul vechi la aurit din comoditate, cel proaspăt dând rezultate excelente fără a întoarce stomacul pe dos, însă sunt sigur că are meritele sale în anumite cazuri pe care doar practica le poate dovedi.