Jurnalul Aldin

Am decis să-mi fac o agendă personală și a ieșit, din fericire, un nou tip de jurnal, la al cărui design țin destul de mult.

L-am numit Aldin deoarece toate modelele folosite pentru decorarea lui își au originea în stilul renascentist italian popularizat de cărțile editate de celebrul tipograf Aldus Manutius. 

Cotorul este segmentat în cinci câmpuri decorate cu câte un fleuron în plin de patru nervuri aparente liniate în dublu.

Cele două coperte sunt ornate identic, în timbru sec la fel ca și cotorul, cu un chenar liniat în dublu și ornamente florale în colțuri, cu un ornament decorativ central. 

 Paginile, în număr de 300, sunt din hârtie velină de 90g de culoare ivoire (ușor gălbuie). 

Decorațiunile folosite sunt DC8, DC9 și DC10. 

Prețuri: 

Deoarece modelele de bază pot suferi modificări, am hotărât să concep o standardizare a prețurilor în funcție de dimensiune, material și finisare. 

Tip A: 21x15, piele ecologică, ornamente în sec: 170 RON

Tip B: 23x16, piele ecologică, ornamente în sec: 180 RON

Tip C: 21x15, piele ecologică, ornamente în auriu: 210 RON

Tip D: 23x16, piele ecologică, ornamente în auriu: 220 RON

Tip E: 21x15, piele naturală, ornamente în sec: 340 RON

Tip F: 23x16, piele naturală, ornamente în sec: 360 RON

Tip G: 21x15, piele naturală, ornamente în auriu: 420 RON

Tip H: 23x16, piele naturală, ornamente în auriu: 440 RON

Exemplul ilustrat este Tip B

Ce este Glerul?

Cu toate că nu există termenul de gler încetățenit în limba română, văd introducerea lui ca singura soluție viabilă pentru adresarea acestei substanțe specifice. Precum mulți termeni tehnici veniți în pricipal pe filieră germană (ainpap, ainșlag, șriftcas), pronunția fonetică dictează grafia nu din lipsă de cultură lingvistică, ci din pură conveniență. 

A-l denumi Glair și a-l pronunța Gler, inclusiv a-l articula în mod constant ”Glair-ul”, făcând în mod repetat note cu privire la pronunție, l-ar face greoi. Fiind derivat din albuș, însă nu identic cu acesta, nu poate fi numit în continuare albuș, iar termenul de albumen este în egală măsură nepotrivit. Nu o dată ucenicii au încercat să folosească albuș crud în loc de gler sau pergament pentru gătit acolo unde se cerea pergament autentic (vellum), astfel că orice simplificare a termenilor este de nedorit.

Prima mea întâlnire cu albușul preparat astfel a fost în discuțiile cu Vicențiu Pavelea, care mi-a detaliat rețeta folosită de el și de meșterii de la Casa Scânteii pentru aurirea tranșelor (goldșnit). Din respect pentru domnia sa, bineînțeles, nu voi da aici rețeta discutată, însă discreția promisa nu se aplică și cunoștințelor publicate în manualele și tratatele de specialitate. 

Mai apoi, am început să o găsesc din ce în ce mai des în studiile mele despre poleirea tradițională, cu foiță de aur. Tratarea pielii cu gler și foiță de aur este realmente un procedeu de mare finețe, care constituie pragul de sus al artelor bibliopegice, un procedeu necesar al legătoriei de artă, care a fost înlocuit treptat, din conveniență și din cauza cererii mari, de către aurirea cu folio.

Mai jos vom lua câteva din rețetele cele mai uzitate, aflate în manualele clasice de legătorie din occident, apoi vom vedea ce elemente comune se regăsesc și ce avantaje și lipsuri are fiecare metodă.

Rețeta lui Zaehnsdorf:

„Glerul poate fi achiziționat gata preparat, sau poate fi făcut din albușul oului, care trebuie bătut cu mare grijă cu un tel până devine spumă. La spargerea oului trebuie multă atenție pentru a nu lăsa vreun pic de gălbenuș prin albuș. Puțin oțet ar trebui amestecat în albuș înainte de batere, iar un strop de amoniac, sau un grăunte sau două de sare de masă obișnuită, sau o bucățică de camfor îl vor împiedica să devină stricat, așa cum tinde să fie de regulă. Anumiți lucrători preferă sa aibă mereu păstrat niște gler bun și vechi, precum îl numesc ei, pretinzând că produce rezultate mai bune, însă aceasta este o noțiune eronată, mai degrabă producătoare de supărări și disconfort lucrătorilor. Sfătuiesc finisorul să bată glerul din ou proaspăt precum are trebuință de el. Bine bătut fiind, lăsați-l să stea câteva ore și apoi turnați lichidul clar într-o sticlă spre a fi mai apoi folosit. Mi-a fost trimis și albumen uscat, însă lucratul cu el nu mi-a dat aceeași mulțumire precum cel preparat de proaspăt; poate că își face bine treaba în mâinile altora, însă mie, folosindu-l, aurul îmi pare a fi ars în piele. ”

Rețeta lui Cockerell

„Glerul finisorului poate fi făcut din albușurile ouălor bine bătute, diluate cam cu jumătate pe atât de mult oțet și lăsat să se limpezească. Unii finisori preferă să folosească gler vechi, care miroase urât, însă dacă este vechi de o zi și a fost bine bătut, glerul proaspăt va fi foarte bun.” 

Acesta mai oferă o variantă, destinată goldșnitului:

„Există mai multe preparate folosite în poleirea tranșelor. O parte de albuș de ou bătut cu patru părți de apă lăsat la limpezit timp de o zi și strecurat va fi considerat ca fiind foarte potrivit.”

Rețeta lui Crane

„Glerul este făcut din albușurile ouălor bine bătute, după cum urmează: Spargeți un număr de ouă, după cantitatea de gler de care aveți trebuință și puneți albușurile într-un vas, fără vreun strop măcar de gălbenuș. Apoi puneți înăuntru ”diavolul” (bătătorul, n.tr.) și luând mânerul acestuia între palmele ambelor mâini, făceți-l să se învârtă rapid. Acesta va bate rapid albușurile într-o spumă, care va umple cana, ceașca sau orice alt vas în care se vor fi aflat. Dacă va fi lăsat deoparte pentru o vreme, albușul se va separa de spumă și va trebui turnat într-un alt vas. Acesta este glerul și este diferit de albușul obișnuit de ou în aceea că acesta din urmă este legat și ațos, astfel încât nu va sta uniform pe nicio suprafață iar glerul este limpede ca apa și poate fi întins întins uniform pe orice suprafață. Astfel, bătutul glerului temeinic cu diavolul este indispensabil succesului finisorului. 

Rețetele lui Hasluck

”Glerul este făcut spărgând albușul unui ou proaspăt într-o ceașcă, lăsând deoparte cu grijă gălbenușul, adăugând apă până când ceașca este pe jumătate plină, bătând totul temeinic și adăugând un vârf de sare drept conservant. Acestea, după ce vor fi lăsate să stea câteva ore, se strecoară cu grijă printr-o bucată veche de țesătură și se pune într-o sticluță spre folosire. Nici măcar un strop de gălbenuș nu trebuie amestecat cu albușul. O metodă obișnuită de obținere a glerului este prin rotirea diavolului printr-o mișcare rapidă între palmele mâinilor, penele fiind în albumen. Când tot albumenul a fost bătut spumă se lasă la limpezit iar rezultatul este glerul. Albușul de ou original este ațos și gelatinos, dar spumuirea îl face subțire și fluid ca apa. O altă metodă este să se pună albușurile a două sau trei ouă într-o ceașcă, se adaugă o cantitate mică de oțet și un vârf de sare, bătând bine totul. După un minut sau două se ia spuma de deasupra și se pune preparatul într-o sticluță. Glerul, odată gata, se aplică pe toată învelitoarea cărții cu un mic burete. Când primul strat este complet uscat, se mai dă încă unul.”

Am preparat mai toate tipurile de gler și am găsit că cele mai bune rezultate se obțin cu metoda lui Cockerell, cu un mic adaos personal. 

L-am strecurat printr-o strecurătoare obișnuită de ceai, metalică, însă cele mai bune rezultate se obțin cu muselină sau tiul. Strecurarea prin hârtie de filtru a aproape imposibilă, deoarece glerul saturează hârtia și nu curge, cu rămâne în ea din pricina densității mari. 

Dacă este scos cu o pipetă mai largă sau decantat cu atenție, glerul poate fi clar ca apa, cu o tentă gălbuie. Dacă îl extragem rapid sau violent și îl amestecăm, se tulbură, însă nu am descoperit diferențe semnificative între glerul clar și cel tulbure.

Lăsat să se decanteze timp de câteva ore sau peste noapte, devine mai clar. Iar în timp, ajunge să se clarifice și mai mult, în special dacă nu conține sare, oțet sau alte lucruri, doar albumen și apă.  Contrar așteptărilor, dacă filtrarea se face prin tragere prin vată cu seringa (știți voi... ca drogații...) atunci devine tulbure. E de fapt o reacție de batere sau miscibilitate, nu de separare a impurităților în suspensie. 

Lăsat la frigider ține destul de mult, însă am preparat mostre de probă și le-am păstrat la temperatura camerei.

Glerul păstrat astfel, de culoare ușor gălbuie la început, devine galben, apoi din ce în ce mai închis pe măsură ce se învechește, până ajunge brun-verzui destul de închis, însă nu fermentează, nu face spumă și nu eliberează gaze. Odată deschis recipientul însă, mirosul este extrem de puternic, fetid și de nesuportat pentru un stomac mai slab. Desigur că odată preparat, este relativ inodor, doar mirosind puțin a oțet dacă a fost inclus în rețetă, însă odată stricat prinde mirosul, iar fiecare culoare, din ce în ce mai închisă, este asociată unui miros și mai puternic. 

Nu am încercat glerul vechi la aurit din comoditate, cel proaspăt dând rezultate excelente fără a întoarce stomacul pe dos, însă sunt sigur că are meritele sale în anumite cazuri pe care doar practica le poate dovedi. 

Oameni faini: Ioan Asztalos

Săptămâna aceasta am avut plăcutul prilej de a-l găzdui pe prietenul Ioan Asztalos de la Sibiu, un alt om mișto care se îndeletnicește cu cărțile și cu legătoria. 

Cum era și normal, am făcut chestii interesante, am glumit, am împărțit câte o masă și o bere și am învățat unul de la altul. 

Eu sunt mai mult decât deschis să învăț meșteșugul meu pe cine dorește și are o iubire sinceră pentru cărți, iar el a fost oarecum de acord să mă învețe cuvinte porcoase în maghiară. Schimbul ideal!

Mi-a fost de mare ajutor în culesul și aranjatul literelor (dintre cele două sute de kilograme achiziționate de la soții Cuzuban, despre care am mai scris), ajutor care mi-e necesar la o astfel de întreprindere din pricina volumului mare de muncă și răbdării cerute. 

 

Înainte

 În timp ce...

...și după. 

Și bineînțeles, alte multe operațiuni, munci, lecții, detalii și distracții:

Și-amu... de la Ioan cetire: 

„La începutul anilor 90, în urma popularizării calculatoarelor personale, una dintre ideile care circulau în perioadă era că lumea va trece la formatul electronic iar hârtia va deveni un lucru al trecutului. Suntem în secolul XXI iar hârtia este la fel, dacă nu chiar mai populară. 

Așa că nu e deloc surprinzător că tot mai multă lume dorește să aibă ca și amintire un album frumos legat, o carte prețioasă (citită probabil pe un suport electronic, dar care a lăsat o impresie suficient de mare încât să dorești să o ai în format fizic) sau pur și simplu o carte veche lăsată moștenire și pe care și tu o vei lăsa mai departe, lăsând însă o impresie personală asupra sa.

Aceste lucruri m-au introdus pe mine în lumea legătorilor, un univers complex, probabil încă închis pentru unii care doresc să învețe de la meșteri cu tradiție, unii cărora tutorialele video din mediul online nu le sunt suficiente.

Intră în scenă Mihai, care a fost suficient de amabil încât să îmi răspundă la întrebări chiar și atunci când îl sunam la 8 dimineața, după ce cu o noapte înainte trăsese tare la comenzi multe și complicate. Un om care, deși mi-a spus expres să nu îl laud, nu merită decât cuvinte de laudă din partea tuturor celor care îl cunosc și au avut privilegiul de a lucra și învăța în atelierul său. 

Voi încheia cu un citat din Confucius care spune că nu poți deschide o carte fără să înveți ceva; ei bine, eu am deschis un întreg univers, iar Charon-ul meu a fost dl. Vârtejaru.”

Cărți false

Am realizat recent o serie de rafturi de cărți false pentru un birou de avocatură. 

Deși fotografiile au multe carențe (lipsa unui aparat adecvat, graba extremă și dimensiunile generoase, dimpreună cu lipsa spațiului și luminii prielnice), am ales să le pun pe blog spre exemplificare pentru cei interesați. 

Rafturile sunt extrem de rezistente, întărite cu lemn, pentru a rezista transportului. 

Din șase piese de aceleași dimensiuni, anume 75/35/22 cm, patru dintre ele au fost dotate în partea superioară cu un soi de capac care imită capetele cărților, pentru a completa iluzia de cărți și pe rafturile mai generoase sau plasate sub nivelul ochiului. 

Menționez încă o dată că nu există un preț stas pentru cărțile false: aici au fost șapte tipuri de cotoare, în piele ecologică italiană de cinci culori diferite (corpuri sanguin, bordo, brun și negru, cu etichete vermillion), patru structuri de design diferite, cu titluri din domeniul magistraturii, iar prețul s-a făcut conform prețului fiecărui tip de cotor și după stabilirea necesităților spațiale. Rareori se pot discuta pe mail sau prin telefon aceste lucruri, deci o vizită la atelier este necesară mai mereu. 

Deasemenea, e de menționat că nu am folosit metode automate de ștanțat sau imprimat, totul a fost făcut, lipit, presat, finisat, imprimat și scris manual. Prețul unui astfel de modul a fost în medie 380 RON, pentru a răspunde unei întrebări care mi se pune extrem de des. . 

Cartea roasă de șoareci

Când stăpânul nu-i acasă, șoarecii se înfruptă cu nesimțire din cărți. Sunt sigur că era altfel zicala, dar eu vorbesc de cartea de față. Volumul de față a fost restaurat ceva mai demult, anul acesta, însă am încercat să aflu titlul și autorul lucrării, de moment ce nu le-am notat la vremea respectivă, fără succes însă. 

Cartea făcea parte dintr-un lot destul de mare de cărți încredințate de către client laolaltă spre a fi reparate pe cât posibil și legate în piele. Cum restaurarea cerută era maidegrabă menită să întregească volumul și să fie gata în două săptămâni, metodele folosite nu au avut rigoarea și precizia metodelor de restaurare muzeală, însă s-au încadrat întru totul specificului arhival. 

Un colț al cărții, cel spinal-inferior (spre cotor, la vale :D ) era nu numai mâncat de șoareci, ci și viermi-de carte. 

Cum un astfel de gol nu se umple cu ipsos, ci cu reparații atente, am desfăcut filele atent, am întregit paginile rupte și am completat cu o hârtie din fibră de orez golurile. 

Dacă hârtia ar fi fost mult mai groasă, cartea s-ar fi închis strâmb. Dacă hârtia ar fi fost mai subțire, marginile ar fi avut goluri diafane în loc de un mare gol în toată regula. 

Am ales o hârtie cu o treime mai subțire decât foaia originală. Fiecare dintre cele 150 de foi roase a avut câte trei petece de hârtie lipite: unul fix cât golul iar celelalte două puțin mai mari decât golul, de o parte și de alta a găurii. Fiecare gaură având dimensiunea și forma ei, deducem că am croit vreo 450 de bucățele de hârtie arhivală, le-am potrivit pe masa de restaurare, le-am presat, le-am îndreptat, le-am lăsat la uscat, le-am presat din nou pentru a uniformiza grosimea și abia apoi am putut începe munca legătorului obișnuit. 

Din păcate nu a fost timp și pentru tratarea cromatică a completărilor (asortarea culorii cu restul hârtiei) însă odată cusut volumul am refinisat tranșele și le-am refăcut șnitul roșu, cu o patinare atentă pe bază de ceară, pentru a pierde diferența cromatică și a obține un rezultat plăcut. 

Rezultatul final?

Literele legătorului

În legătorie, a scrie o carte înseamnă ceva cu totul diferit decât munca scriitorului. Scrierea înseamnă aplicarea literelor pe cotor sau copertă, fie în timbru sec, fie în folio sau în foiță de aur, iar cel care se ocupă de acest proces, ca de orice decorațiune de acest fel, este poleitorul (în engleză, finisher)

Vom trece în revistă metodele în ordine cronologică, de la cele mai vechi, tradiționale, la cele mai moderne. 

Există patru metode mari: literele de mână, literele de casă, literele de presă și matrițele.

1.Literele de mână

În engleză, handle letters (litere cu mâner), sunt unelte de sine stătătoare care au în loc de fleuron, forma literei.

Acestea erau folosite în legătoria clasică și încă sunt folosite de cei care iubesc tehnicile tradiționale pentru a pune titulrile, cu multă răbdare, pricepere și măiestrie. 

Spațiul de pe copertă sau cel mai des, de pe cotor, era împărțit pe rânduri cu ajutorul unei ațe, cât să marcheze ușor pielea, apoi se imprima litera fierbinte în timbru sec. Urma în adâncime era pictată ușor cu o soluție de albumen (albuș), lăsat să se usuce, apoi se aplica prin suflare foița de aur, netezindu-se bine și presând din nou fiecare literă pe aur. Astfel, pentru un titlu cum ar fi EMINESCU OPERE COMPLETE s-ar fi folosit 12 unelte, aplicate de 21 de ori în piele în sec și de 21 de ori peste aur, cu cea mai mare precizie.  

Literele acestea au fost create de bunul nostru prieten și partener, Kevin Noakes, de la BookBinDesigns. 

2. Literele de casă

Literele de casă au o formă paralelipipedică, lungă, la capătul căreia există forma literei. Acestea sunt cele mai des întâlnite în atelierele de legătorie și sunt de două feluri: de alamă și de plumb. 

Litere de alamă

Literele de alamă sunt de preferat deoarece sunt mult mai rezistente, mai dure și mai precise, însă mai scumpe, în timp ce literele de plumb sau de aliaj tipografic plumb-stibiu sunt mai moi, mai perisabile și își pierd din calități odată cu folosirea, însă sunt mult mai ieftine.

Litere de plumb (aliaj tipografic)

 De obicei cele realizate la noi sunt din plumb, cu un conținut scăzut de stibiu, și sunt mai moi și oxidate în timp, iar cele străine au mai mult stibiu, sunt mai casante însă mai rezistente și nu oxidează prea ușor. 

Litera de casă are următoarele părți componente:

Notă: această diagramă este adaptată din mai multe surse străine, nu am avut la dispoziție material tipografic în limba română. Cine cunoaște mai bine determinologia mă poate corecta.

a. Piciorul. Este baza literei, pe care stă vertical litera pentru a se observa caracterul. Atunci când este tăiat de un șanț orizontal, se obțin două picioare, de o parte și de cealaltă.

b. Corpul. Este partea masivă a literei. Este determinat de Înălțime, Lățime și Lungime.

c.Burta. Este partea anterioară a corpului, care conține canalul.

d. Spatele. Este partea posterioară a corpului, fără elemente distinctive.

e. Canalul. Este un șanț special marcat în partea de jos a burții ce indică, prin plasare și grosime, apartenența unei litere la un anumit set, putând fi culese mai ușor.

f. Blatul. Sau Baza, este partea plană, din partea superioară a corpului, de pe care se formează barba.

g. Barba. Sau Gâtul, este partea de material care se ridică de pe blat pentru a forma Fața, având rolul de a separa caracterul în spațiu imprimabil și spațiu neimprimabil.

h. Fața. Este partea plană de forma caracterului tipografic, care e singurul component ce ia contact cu suprafața de imprimat.

h. Umărul. Partea blatului de sub literă.

Dimensiunile literei sunt:

Înălțimea: măsurată de la picior la față

Lățimea de set: măsurată orizontal pe burtă sau spate

Mărime: măsurată de la burtă la spate, redată în Puncte.

Caracterele sunt de obicei redate, ca dimensiune, în puncte, existând culegeri de literă, numite probare, cu fiecare tip de literă (font/față) scrisă în anumite dimensiuni. Un probar de literă incomplet avem Aici. 

Literele se culeg într-o ustensilă numită vingalac și se fixează într-o Casetă de Poleit, în limba germană, Schriftkasten, de unde termenul actual de Șriftcast. apoi se pun la încălzit și se presează pe materialul de imprimat, în cazul timbrului sec, sau pe folio sau aur în cazul poleirii. 

3.Literele de presă

Literele de presă sunt similare celor de casă în constituție, cu diferența că au o înălțime mult mai redusă. Forma rectangulară și plată a bucăților de alamă le-a câștigat simpatica poreclă printre tipografii români de ”caramele”.

Litere de presă nesortate

Acestea sunt mult mai rezistente decât cele de plumb și sunt în genere confecționate doar din alamă sau bronz. 

Litere sortate

Cele vechi, precum cele din fotografiile prezente, din colecția proprie, fabricate în Magdeburg, erau turnate în matrițe speciale la temperaturi înalte. În zilele noastre atât literele de presă cât și cele de casă sunt gravate individual. 

Literele de presă se culeg și se așează în zaț (forma specifică rectangulara) sau cel mai des, se lipesc pe un carton sau o placă metalică. În cazul tirajelor mari, zațul se fixa în presa de poleit și se trăgeau exemplare multiple la aceeași temperatură și presiune. O metodă mai simplă, destinată unui volum sau două, este încălzirea acesteia pe o plită și așezarea scoarței cu folio și cu zaț cu tot în presă.  

 

4. Matrițele

Matrițele sunt forme metalice fixe ale unui nume sau unui titlu care pot f folosite ori de câte ori este nevoie, chiar și o singură dată.

Matrițele sunt de două feluri: de alamă și din aliaj.

Matriță de alamă: Carol Mill

Matrițele de alamă sunt de obicei cele vechi, turnate, în ziua de azi preferându-se alama strict pentru modele decorative. Sunt deosebit de robuste, rezistente și bine făcute pot fi adevărate opere de artă.

Matriță de aliaj magneziu: Viețile Sfi(n)ților din luna lui Iannuarie

Matrițele din aliaj sunt fie din zinc, fie din magneziu, însă din pricina largului uz al zincului s-a încetățenit denumire de ”zinc” pentru matriță, indiferent de material. Acestea snt mult ma ieftin de realizat decât cele din alamă, fiind obținute prin corodare chimică. Nu există dimensiuni în puncte pentru matrițe, fiind făcute conform nevoilor clientului. Se folosesc exact ca literele de presă. 

Surse imagini:

www.bookbindesigns.co.uk
Colecție personală

Prepararea cleiului de iepure

Există o serie de metode folosite pentru prepararea cleiului de iepure, aceasta este cea mai folosită și cel mai des întâlnită.

INDICAȚII:

-Toate ustensilele, de la cele pentru preparat cleiul (vase) la pensule trebuiesc spălate cu săpun și/sau spirt, pentru dezinfectare. Materiile existente în ele, inclusiv de la vase sau pensule murdare de clei vechi, pot dezvolta bacterii care afectează calitatea și viața cleiului.

-Apa trebuie să fie cât mai curată, din același motiv. În ordine descrescătoare din punct de vedere al calității, vom avea: apă distilată, apă fiartă, apă plată din comerț, apă de la robinet, apă de fântână. Deși apa plată poate părea sterilă, păstrarea ei îndelungată în recipiente de plastic poate duce la formarea unor culturi bacteriene.

PRACTICĂ

1. Se pisează bucățile de clei bine în cazul în care nu este în formă granulară.

2. Se toarnă apa în recipientul de înmuiere.

2. Granulele se toarnă în apă încet sau se presară. 

3. După câteva minute se amestecă bine cu o spatulă, existând posibilitatea ca apa să nu fi udat toate granulele. Nu trebuiesc lăsate grămăjoare uscate. 

4. Se lasă peste noapte la înmuiat. Rețetele variază de la câteva minute la mai multe ore, însă rețeta tradițională este de o noapte. Apa nu trebuie să fie prea puțină și se poate completa cu puțin mai multă odată ce toate granulele au fost udate. Unele rețete folosesc și un volum dublu sau triplu de apă, însă noi vom folosi minimul necesar pentru un clei cu vâscizitate mai mare (mai gros).

5. După înmuiere, cleiul va fi absorbit toată apa din vas și va avea consistența gelatinei tari. Granulele ude vor adera una de cealaltă în așa se încât se va putea scoate cu o spatulă întreaga masă de clei, care va păstra forma vasului, fără niciun efort. Vasele de sticlă sunt fragile și acolo se poate folosi spatula, însă dacă înmuierea s-a făcut într-un vas de tablă (godetă, conservă) sau de plastic, se poate întoarce cu față în jos, pe o foaie de hârtie și se poate izbi încet, eliberând masa de clei dintr-o bucată.  În fotografia de mai jos, se poate vedea că apa a fost puțin sub nivelul suficient, astfel încât la nivel superficial existau granule care se udaseră dar în timpul nopții s-au uscat. 

6. Se pune vasul cu apă pe sursa de căldură și se pune vasul pentru clei în interiorul acestuia. Temperatura trebuie să fie constantă. Odată ce granulele de clei udate se topesc, cleiul va deveni lichid, de consistența caramelului, cu o culoare brun-deschisă ușor opacă. 

Acesta va fi uleios la atingere și va deveni lipicios odată uscat și frecat între degete, iar odată înmuiată pensula sau spatula de amestecat în el va forma un șuvoi generos care se va scurge frumos și va lăsa apoi stropi grei. Cu cât este mai diluat cu atât va fi mai greu de uscat.

7. Se va păstra fluid lăsându-l în apă caldă și se va lucra la cald. Dacă se va lua recipientul de clei din recipientul de fiert pentru un lucru mai facil, acesta se va pune înapoi în apa menținută caldă și se va amesteca până când cleiul va redeveni fluid.

8. Pojghița subțire de clei puțin uscat care se formează când cleiul încălzit nu este folosit mai mult timp se rupe cu spatula sau cu bățul de amestecat și se cufundă în cleiul proaspăt, reintegrându-se ușor în masa cleiului. 

USCAREA

Cleiul de iepure are trei faze: lichid, gel și tare.

Lichid este starea în care cleiul se aplică și e caracterizat de căldură. Numei cleiul cald este lichid și trebuie menținut cald în mod constant în timpul lucrării. Termenul Open Time (Timp de Lucru) se referă la această fază, în care cleiul este manipulat cu ajutorul pensulei.

Gel este starea imediat următoare, gelificarea survenind în momentul în care temperatura lichidului scade. Odată rece, cleiul lichid se gelifică, devine compact, dar elastic. În acest stadiu nu mai poate fi manipulat cu pensula, ci doar cu ustensile tari: poate fi tăiat cu cuțitul, rașchetat cu dalta (în cazul surplusului) sau cojit. 

Tare este starea imediat următoare gelificării, survenind în urma evaporării apei din gel. Acesta îți pierde mare parte din elasticitate și volum, în funcție de prezența sau absența aditivilor. În această fază poate fi manipulat la fel ca gelul, cu diferența că acum poate fi spart cu ciocanul pentru a obține bucăți, cioburi sau granule perfect reutilizabile. 

SPECIFICAȚII

La noi rareori este menționată tăria cleiului, un factor decisiv în alegerea sa. De moment ce literatura despre acest adeziv este extrem de săracă iar distribuitorii nu precizează diferențele, nici eu nu știu cum anume se poate traduce termenul de Gram Strength, folosit pentru a denota puterea acestuia. Propun să nu folosim traducerea mot-a-mot, anume ”puterea gram” sau ”gram-putere”, ci simpla noțiune de Tărie, urmată de indicele numeric aferent, de obicei între 32 si 512. De moment ce nu am beneficiat de informații despre fiecare treaptă de tărie, le vom aborda pe cele mai des întâlnite

Tăria 135 (135 Gram Strength)

Folosit în tâmplăria generală, este destul de slab. Nerecomandat legătoriei. Are cel mai lung timp de lucru. 

Tăria 192 ( 192 Gram Strength)

Are o claritate mai mare din cauza rafinării îndelungate. Este folosit în construcțiile de mobilier fin cu succes. Are un timp de lucru larg.

Tăria 251 (251 Gram Strength)

Este folosit cel mai des în tâmplărie și în construcția mobilierului, dar și în construcția instrumentelor muzicale. Timpul de lucru este mai mic.

Tăria 315 (315 Gram strength)

Este folosit în aplicații cu stres ridicat, având o rezistență superioară. Este folosit în principal de constructorii de instrumente muzicale. Are cel mai scurt timp de lucru.

Cu cât tăria e mai mare, cu atât timpul de lucru e mai scurt, deci gelificarea se produce mai rapid. Nu se recomandă diluarea unui clei superior, de tărie mare, pentru a obține o vâscozitate redusă și un timp de lucru mai lung, ci se recomandă o tărie mai mică. Deasemenea, nu se recomandă concentrarea unui clei slab prin evaporare pentru a avea o vâscozitate ridicată și un timp de lucru mai scurt, ci folosirea unui clei de tărie mai mare. 

ADITIVI

Aditivii cleiului făceau parte din micile secrete ale meseriașilor, câteodată decoperite și ținute sub secret cu sfințenie de liniajul meșteșugăresc. Sunt diverse substanțe care odată adăgate cleiului îi conferă proprietăți speciale, în funcție de utilizare. Se acceptă în genere că nu afectează priza cleiului și se recomandă adăugarea lor înaintea folosirii, după lichefiere.

Oțet alb: ajută la priza inițială, aproximativ o linguriță sau două sunt de ajuns.

Sulfat de aluminiu: face cleiul impermeabil. Nu există detalii despre acest aditiv. 

Glicerină: face cleiul flexibil, odată uscat, extrem de util pentru încleierea cotorului.

Uree: extinde timpul de lucru, în special într-un mediu rece și poate produce flexibilitate crescută, dacă se trece de procentul de 15% din greutatea ccleiului uscat.

Surse digitale:

http://www.frets.com/FretsPages/Luthier/Data/Materials/hideglue.html

https://www.violins.ca/info/hide_glue_preparation.html

http://www.spurlocktools.com/tech_tips1.htm

https://www.toolsforworkingwood.com/store/item/MS-HIDEGL.XX/Hide_Glue

Surse scrise, în curs de editare a bibliografiei.