Toate comenzile care necesită predare în Decembrie se vor prelua strict în luna Noiembrie. Comenzile cerute, solicitate, achitate sau concretizate ca detalii în luna Decembrie cu predare înainte de sărbători vor suferi o taxă de urgență de 40%.
Volum din două tomuri in octavo coligate, foi nedesfăcute, coperți originale la interior, legat în plin, piele de vițel tăbăcită vegetal de culoare cognac, lustruită, măsurând 240/160/44 mm, 876 pagini. Legătură modernă, cu chenar în timbru sec executat manual, cotor Nobil Scris, titlu și autor aurite pe față, contracoperți din hârtie marmorată.
Acum ceva vreme am avut o comandă pentru o carte de onoare de la o familie de români ortodocși din Austria.
Mai executasem alte două asemenea volume, așa că nu s-a pus problema încrederii.
Cu toate că izolarea națională a îngreunat manufactura (după cum bine știu mai toți clienții mei actualmente și care au fost foarte răbdători), se pare că volumul a ajuns cu bine la destinație.
Un amestec destul de echilibrat de ornamentică și scris, chenerale au fost executate în timbru sec cu scule de mână, excepție fiind conțarele interioare, în auriu.
Cum hramul bisericii era ”Buna Vestire”, am profitat de ocazie și am executat o matriță pe care doream să o fac de mai demult, însă nu am avut motive.
Modelul este o reprezentare iconografică ortodoxă de secol XVIII transpusă într-un ancadrament oval caracteristic maidegrabă modelelor apusene. Bănuiesc că a fost lucrat în bronz de meșteri ardeleni sau germani.
Legătura de pe care am făcut reproducerea putea fi consultată pe site-ul DigiBuc. După notițele mele este vorba de volumul Academiei Române CRV 1077, însă linkul este nefuncțional.
Colecția conține mai multe legături deosebite, aparținând desigur aceluiași atelier, lucrate pentru Iosif Naniescu în 1875.
Am produs o serie de probă de 10 jurnale de lux. Lucrul în serie permite aceeași calitate, dar la aceleași cote de-a lungul seriei, la un preț mai accesibil.
Jurnalele conțin 250 de file (90gmp) de culoare ivoire, neliniate. Forzațul este din hârtie marmorată (moire spaniol) executate de Cristian Dima.
Pielea este marochin de cea mai bună calitate, dur (fiind o piele de capră marochinul, istoric vorbind) dar suplu, subțiată mult peste media pieței, lucru care determină o finețe a detaliilor crescută (nervurile și canturile în special) și o flexibilitate crescută.
Modelul ambelor coperți este presat la cald cu o matriță originală, executată în stilul chenarelor germane și franceze folosite la începutul secolului cu presele de polei de mari dimensiuni.
În încercarea mea de a descoperi cât mai mulți legători din trecut, am reușit să cumpăr de la un mic anticariat o factură emisă de legătorul Theodor M. Vlădescu, despre care nu aveam nicio informație.
Posibil să aibă o legătură cu Gheorghe N. Vlădescu, legător din Câmpulung, însă deocamdată nu am informații certe.
Însă din factura de mai sus avem trei lucruri:
1. Numele și adresa completă:
Theodor M. Vlădescu
București VI. Str. Mihai Vodă 27 A
2. Anul în care activa și în care se pare că avea comenzi serioase (1945)
Se fac deosebit de multe confuzii, în special în descrierile unor cărți puse la vânzare, între ediția bibliofilă, legătura bibliofilă și legătura de lux.
Voi încerca să rectific aceste erori, prezentând două volume identice, legate în mod diferit.
Am cumpărat acum ceva vreme două seturi (a câte două volume) din lucrarea magistrală îngrijită de I-A. Candrea Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește.
Cele două volume erau bine păstrate, necitite aproape, și am decis să investesc în ele.
Unul din ele avea marginile întregi, netăiate și nedesfăcute, celălalt avea mare parte din pagini desfăcute.
Ce înseamnă acest lucru?
Volumul în copertă broșată se prezintă ca o carte, cusută mecanic, alcătuită din caiete (fascicole) cu o copertă de carton subțire, puțin rezistentă, aderată cu clei de oase pe cotor.
Ne putem da seama de cât de mult a fost folosit volumul după cât de precar se prezintă acest cotor, de la intact la dezintegrat în întregime.
Când volumul iese din tipografie, colile sunt doar fălțuite în formatul cărții și cusute, apoi montată coperta. Acest tip de volum cu foile întregi se numește ”volum cu foi nedeschise/nedesfăcute” și este de mai mare valoare pentru bibliofili.
Când un astfel de volum intră în posesia cumpărătorului și acesta dorește să deschidă cartea pentru a o citit sau consulta, el poate strecura un cuțit de hârtie printre file pentru a elibera paginile. Un astfel de volum se numește ”cu foi deschise/ desfăcute”. Este mai puțin valoros decât primul pentru bibliofil, dar totuși de valoare de moment ce se poate reconstitui formatul original de tipar prin măsurători.
Când acest tip de volum intră pe mâna unui legător, fie mai atent fie mai grăbit, îi sunt ghilotinate foile pentru un rezultat superior din punct de vedere estetic (tranșe curate) și mecanic (răsfoirea are loc mai rapid). Dacă legătorul este iubitor de carte, acesta va tăia extrem de puțin, de la 1 la 3 mm, doar pentru a egaliza tranșa, având grijă să nu taie vreo hartă sau foaie îndoită, să nu aibă colțuri îndoite care să formeze așa zisele ”urechi de câine”, să nu taie din notațiile marginale dacă există și în niciun caz să nu taie din text sau imagini. Dacă legătorul este grăbit sau mânat de imprudență, sau instruit în mod special de client, va tăia generos. Unele volume vin la mine deja tăiate generos și sunt destul de atent să atrag atenția clientului pentru a nu fi bănuit de astfel de practici distructive.
Acum... primul volum coligat (cele două tomuri cusute împreună) a fost păstrat intact, cu foile nedesfăcute:
în timp ce al doilea a fost ajustat pentru a avea tranșe egale
În lumea colecționarilor, anticarilor și pasionaților de carte nu există un consens, fiecare preferând altceva. Unii văd tranșele netăiate ca fiind cea mai bună metodă de păstrare a unui volum de valoare, sarcina de a desface foile revenind în exclusivitate posesorului. Alții văd în tranșele netăiate nu numai o componentă inestetică și brută, dar și un impediment în a citi volumul, adică o eradicare a funcției primare a cărții, legibilitatea.
Unii văd în tranșa nedesfăcută o raritate ultimă în ceea ce privește starea unui volum de colecție (se păstrează extrem de puține volume netăiate și și mai puține complet nedesfăcute)
în timp ce alții laudă meritele tăierii înțelepte și uniformizării volumului, în special dacă tranșele se vor a fi aurite, pictate, stropite sau marmorate ulterior.
Ambele legături au fost descusute cu grijă de către ucenica Ana, curățate de clei, montat forzațul marmorat de Jemma Lewis și recusute, ambele au fost legate manual în piele veritabilă, prima în vițel, cealaltă în levant, ambele sunt unicate și ambele pot fi numite legături de lux.
Însă cea de-a doua, executată într-un stil clasic des întâlnit începând cu sfârșitului de secol XIX, nu poate fi numită legătură bibliofilă. Cu toate că ambele conțin și coperțile originare, faptul că celui de-al doilea volum i-a fost tăiate filele cu 1-3 mm o devansează la stadiul de ”simplă” legătură de lux.
Deasemenea, ediția bibliofilă nu trebuie confundată cu legătura bibliofilă. Orice carte scoasă într-un tiraj limitat (în special cu exemplare numerotate), legată mai atent, pe material mai rezistent (de obicei pânză imprimată cu auriu în serie), tipărit pe o anumită hârtie și semnate de autor sau editor se clasifică la categoria de ediție bibliofilă. Însă acest lucru nu înseamnă nici că are filele netăiate (multe fiind finisate în masă), nici că sunt rare (unele având tiraje considerabile) nici prețioase (multe cărți tipărite pe hârtie extrem de subțire -foiță de ceapă sau foiță de țigară )primind în mod automat același calificativ.
Detalii complete și fotografii mai jos, în link-uri:
Nicolae Iorga semnala în 1926 , în articolul său Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților (Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul VI, Mem. 6, Cultura Națională, București) un supralibros interesant al lui Constantin Mavrocordat.
Volumul, aflat în colecția sa personală, era printre puținele rămășițe ale vastei biblioteci a Mavrocordaților, vândută silit și dispersată iremediabil în 1758 în urma depunerii lui Constantin Mavrocordat. Cel de-al doilea volum al unei ediții din 1716 a lui Boileau, legat într-un ”splendid marochin roșu”, a fost adus de la Constantinopol de către Ionică Tăutu prin 1820 și a intrat în posesia lui Alexandru Mavrocordat, între ale cărui cărți figurează în 1889.
Medalionul, fără îndoială imprimat în foiță de aur, prezintă acvila munteană într-un scut central, cu crucea în cioc, Luminariile deasupra, iar deasupra scutului este plasată coroana valahă dimpreună cu sabia și sceptrul. Spațiul dintre scut și conturul dublu al rombului polilobat este ornat cu frunze de acant, colțurile în unghiuri având inițialele voievodului: IO C(constantin) N(icolae) V(oievod).
De remarcat este asemănarea cu un alt supralibros al lui Nicolae Mavrocordat, păstrat pe un Letopiseț din 1722 (Ms.Rom.58):
citat de Dan Cernovodeanu într-a sa Știința și arta heraldică în România (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, fig.3, planșa LIV, pag.315)prin Livia Bacîru, de pecoperta legăturii în piele a două copii dintre 1725 – 1727 ale lucrării Viața prea ilustrei familii a lui Nicolae Mavrocordat. Acesta prezintă stemele Țării Românești și Moldovei, reflectând domniile voievodului în ambele principate, inițialele IO N(nicolae) A(lexandru) V(oievod) marcând colțurile.
Intenționez să găsesc volumul menționat de Iorga, dacă se află în vreo bibliotecă publică (bănuiala mea fiind Biblioteca Națională sau Biblioteca Academiei) și să revin cu o imagine detaliată și mult mai clară.
Desigur, orice informații cu privire la ea îmi sunt de mare ajutor.
Deși pozele pot fi spectaculoase în rezultatul final, nu eu sunt cel responsabil întru totul pentru felul în care arată această Evanghelie, așa că rog persoanele interesate să nu mă întrebe cât costă, cât ar costa sau cât a costat. Este o comandă unică. La ea și-au adus contribuția un tipograf, un turnător, un aurar, doi tâmplari, un legător și abia apoi subsemnatul.
Părintele mi-a adus o lucrare executată de altcineva, pe care ar fi vrut să o îmbunătățească: dorea să placheze cu aur piesele metalice (cinci la număr), să înlocuiască legătura de piele (solid realizată, dealtfel) cu catifea purpurie și să înlocuiască scoarțele de carton cu unele de lemn.
Aflat într-o zi în atelierul meu, prietenul și legătorul anonim a fost surprins să-și vadă opera pe masa mea. Se pare că fusese realizată printr-un intermediar, care negociase un preț extrem de scăzut, fără a întreba clientul despre detalii. Nu numai că nu s-a supărat, ci mi-a făcut o mare bucurie: mi-a spus că încă mai are cheotorile demontate de la cea veche, care nu fuseseră puse la lucrarea cu care părintele venise la mine.
Unul dintre detaliile pe care am decis să le schimb a fost șnitul. Fusese tăiat la ghilotină, lăsat nefinisat și vopsit cu bronz. Am înlăturat un milimetru din fiecare tranșă, am finisat temeinic suprafața și am aplicat un goldșnit autentic.
Plăcile de lemn folosite au fost realizate mai demult pentru Triodul călugărilor de la Slava Rusă de către un meșter tâmplar din Suceava, domnul Lazarov, din lemn de esență tare (frasin dacă bine țin minte), întărit cu pene transversale pentru a împiedica deformările ulterioare. Un alt prieten tâmplar, George Lupoaia de la Idei Lemnoase, mi le-a redimensionat și le-a potrivit canturile la unghi pentru a se potrivi noului bloc de carte.
O altă provocare a fost montarea cheotorilor, care este de 10 ori mai dificilă la o legătură făcută în catifea decât la una din piele. Baretele au fost executate din piele groasă de cal, îmbrăcate în catifea și montate cu cuișoare (și un adaos de cianoacrilat de etil) în micile nișe pe care le-am practicat în lemn, la fel cum au fost montate și urechile cheotorilor. Pentru că pe lângă aurar, marochiner, croitor și legător, trebuie să fiu un pic și tâmplar... Aici a trebuit să gândesc și să regândesc totul, deoarece cheotorile fixe și puteau fi mai înalte de suprafața lemnului, altfel piesele aurite nu ar fi putut sta bine pe ea. Și nici nu se putea îmbrăca în catifea coperta înainte de montarea pieselor, dar grosimea totală a cărții îmbrăcate era necesară pentru a determina lungimea optimă a baretelor: nici prea lungi (nu ar fi stat închise, fără tensiune) și nici prea scurte (nu ar fi atins gaura).
Un ciclu nesfârșit de ”dacă x, atunci y” unde y era x-ul unei noi probleme.
Și de parcă problemele nu erau destule, catifeaua textilă este vast diferită de cea de legătorie. Catifeaua sau plușul de legătorie este montat pe hârtie, are o dimensiune fixă și poate fi lipit cu orce adeziv. Catifeaua textilă este fluidă aproape, fuge, scapă, face cute, se întinde, se trage, nu stă lipită pentru nimic în lume și se murdărește când ți-e lumea mai dragă...
Să fie acestea toate problemele?... Deloc. Cartea a stat la mine câteva luni. Șuruburile și niturile necesare montării mi-au venit acum o lună. Însă am decis să folosim cuișoare speciale, aurite, pe care le-am primit abia cu 2 zile înainte de termen. De 2 ori mai subțiri. Practic, eu puteam să le trec prin orificiile de fixare cu tot cu floare. Ceea ce la un cui.. este destul de problematic. Așa că am remodelat, rotunjit, pilit, scurtat și poleit cu paladiu auriu după o metodă proprie 20 de cuișoare. Pentru că pe lângă toate meseriile de mai sus, firește, trebuie să fiu un pic și pilangiu lăcătuș. Întreaga comandă a fost asamblată în 30 de ore.
Recent am terminat una dinte cele mai dificile comenzi de până acum, o evanghelie slavonă pentru călugării staroveri din Dobrogea cu care a colaborat pentru Triod.
Coperta rezistentă, frumoasă, aurie, cu detalii excepționale, executată în Rusia, cu granate încrustate și email, o frumusețe de 50 de cm înălţime. La interior, surpriză: o evanghelie veche de vreo 200 de ani, care nu se deschidea deloc și nu putea fi citită.
Evanghelia pusă în interior, la fel de inflexibilă și după desfacere.
Frații mi-au încredințat două sarcini: 1. să fac evanghelia mare mai mare și 2. să fac evanghelia mică mai mică.
Cum? simplu. Evanghelia mare trebuie să aibă înăuntru un corp de carte mare iar evanghelia mică trebuie să aibă o copertă proporțională. Aici e doar povestea primei sarcini.
Avem o evanghelie de 50 cm înălțime? Desigur că nu. Așa că o facem. Se ia o evanghelie slavonă A3, se scanează cele 974 de pagini și se printează. Cu speranța că grosimea printului va fi aceeași cu spațiul interior al ferecăturii. Se greșește, și dacă tot se reface tipărirea pe o grosime de hârtie atent calculată și aleasă de meșterul Constantin, se iau fiecare din cele 947 de pagini scanate după un exemplar de rezoluție joasă, se triplează mărimea și se corectează în photoshop pentru a fi linii clare, fără pixeli. A... și se șterg toate punctulețele din exemplarul original, din vreo 200-300 de imagini, printre rânduri sau printre litere. Cel mai bine în seara de Revelion se face acest lucru, când alții petrec.
După ce se tipărește, se face grecajul sau se practică în caiete canalele de coasere.
Corpul de carte, de moment ce este deosebit de mare și montat în metal, trebuie să fie diferit de cartea normală și va trebui să folosim trei măsuri diferite de rezistență.
1. Coaserea a fost făcută pe gherghef, pe sfoară de cânepă subțire, semiîngropată. De ce subțire? Cu cât e mai groasă, cu atât e mai inflexibilă și mai inestetică, neadăugând rezistență.
De ce semiîngropată? Cu cât e mai îngropată cu atât e mai inestetică și cu cât e mai profilată cu atât e mai instabilă. Coaserea semiîngropată e și estetică, și rezistentă, și flexibilă.
2. Forzaț cu aripioară. Cele două forzațuri din carton burgundia cașerat cu pluș au fost atașate la prima și ultima fasciculă cu pânză crudă prin care s-a efectuat coaserea.
blocul de carte înainte de rotunjire.
3. Tifon.
După rotunjire și lipirea franjurilor, intervalurile au fost capitonate cu tifon. De ce nu s-a aplicat tifon sau pânză peste tot cotorul, cum se practică în anumite legătorii de azi și cum fusese lipită și evanghelia mică? Pentru că răpim și mai mult din flexibilitate. Degeaba folosim o cusătură flexibilă dacă o anulă, blocând-o cu pânză și clei.
blocul de carte rotunjit, înainte de întărire.
Astfel, dacă cedează adezivul, cusătura ține cartea întreagă. Dacă cedează cusătura, tifonul ține cartea întreagă. Dacă cedează și adezivul, și cusătura, și sforile și tifonul și forzațul întărit, și acest lucru nu s-a întâmplat din cauza folosirii în timp de 200-300 de ani, înseamnă că volumul nu a fost folosit la citit la slujbă, ci ca armă într-o ceartă, cine știe...
După fixarea cotorului a urmat executarea goldșnitului și coaserea capitalbandului în mătase de două culori:
Ferecătura a fost o cu totul altă poveste: odată desfăcută cartea de la interior (care a fost măcelărită, însa despre aceasta, în altă postare), am purces la scoaterea straturilor de hârtie și carton și clei de oase și hârtie și clei și carton (ați înțeles ideea).
Dedesubt, ce găsim? Găsim găuri practicate în placă pentru șuruburile folosite la prinderea ornamenticii exterioare. Găuri care trebuiesc...
...umplute cu un chit sintetic, care nu poate putrezi, nivelate, șlefuite...
...și acoperite cu o ”oglindă de carton” care va atenua diferențele pentru a nu fi vizibile prin forzaț.
Apoi, nimic mai simplu: întreg blocul de carte a fost introdus în scoarță și potrivit și fixat exact în clipa venirii celor doi monahi, ultimele ajustări fiind făcute de față cu sfințiile lor:
Un client mulțumit, un legător epuizat, câteva kilograme de metal, chin și hârtie:
